Casa Poporului

 

Si ce te faci, dom’le, cu Casa Poporului? Poti s-o urasti, s-o vorbesti de rau, s-o scuipi, sa te uiti cu condescendenta la stilul straniu, impopotonat, care o izoleaza de restul orasului... Poti s-o adori si s-o privesti cu respect, ca pe ceva care iti aduce aminte de tinerete, vremuri negresit mai fericite decat cele care au dat peste tine acuma, cu batranete si capitalism cu tot... Poti s-o privesti ca pe o parte a realitatii tale de fiecare zi, de cetatean sub 18 ani, care a inceput sa "vada" orasul abia dupa ce zarva revolutionara si-a mai stins ecourile.

Dar n-o poti ignora. Fiindca se impune ochilor tai cu realitatea fizica a dimensiunilor sale. Fiindca este o alta problema pe care istoria ne-a facut-o cadou si care trebuie rezolvata intr-un fel. Intr-un fel care sa o integreze in ceea ce ar trebui sa insemne Bucurestiul pe plan urbanistic: capitala Romaniei.

 

Apa trece, pietrele raman…

 

E clar ca anii comunismului n-au trecut peste fiinta orasului fara interventii urbane, care au lasat urme adanci, intelese ca o adevarata tragedie culturala de cei care stiu cum era pe vremea Micului Paris structura si spiritul lui. Aceasta tragedie se traduce printr-un singur cuvant: incompatibilitate.

La capatul de vest al unui bine-cunoscut bulervard se inalta Casa Poporului, ridicata la 84 metri de sol si latita pe respectabila suma de 63 000 metri patrati. Aceste cifre ii acorda pozitia secunda in clasamentul celor mai mari cladiri din lume (dupa Pentagonul americanilor) si onoarea de-a adaposti sediul Camerei Deputatilor, incepand cu 1996, cand a fost re-botezata „Palatul Parlamentului".

 

Capcaunul arhitectonic

 

Cladirea este despartita de orasul pentru care a fost construita de hectare intregi de teren viran

Casa Poporului

care urmau, fara indoiala, sa fie amenajate. Ca sa ne dam seama de enormitatea dimensiunilor pe care le are Casa, e suficient sa amintim un mic fapt divers: terenul pe care e amplasata contine, printre altele, un fost stadion acoperit astazi cu o structura de beton armat. Spatiul rezultat e destinat unei imense parcari subterane.

 

O problema de stil

 

Ironia sortii e ca, desi arhitectii europeni considera stilul in care a fost realizat „mausoleul" ca pe unul post-modernist, de ultima ora, acesta e in absoluta contradictie cu ceea ce reprezinta centrul istoric al orasului, in materie de arhitectura. Impacarea acestei cacofonii stilistice a devenit o provocare adresata expertilor in urbanistica. Drept urmare, conducerea tarii a organizat in 1996 un concurs international - „Bucuresti 2000", concurs care a beneficiat de sprijinul Bancii Mondiale si al Uniunii Internationale a Arhitecturii.

Concluzia care s-a impus a fost foarte clara... Palatul cu nume de „casa" trebuia sa primeasca un rost, sa fie folosit cumva. Proiectele extremiste ce propuneau demolarea nu au beneficiat de sufragiile publicului, care a stiut sa gandeasca pragmatic si sa accepte ca orice cladire este un bun material, cu valoare uriasa in acest caz, care trebuie administrat si valorificat cat mai bine. Pe de alta parte, o atitudine corecta presupune asumarea istoriei, nu stergerea ei.

 

De la palat la muzeu

 

Asa s-a nascut ideea de-a infiinta in aceasta locatie „Muzeul National de Arta Contemporana". Idee care a ridicat, cum era de asteptat, foarte multe obiectii din partea celor care sustin pe buna dreptate ca arta contemporana veritabila este diametral opusa caracterului de „oras interzis" al complexului. Pentru urbanisti insa, paradoxul face parte din solutie: ofera prilejul de-a injecta o doza sanatoasa de normalitate unui proiect aberant, totalitar.

In iunie 2004 s-a inaugurat muzeul propriu-zis. Este doar prima etapa dintr-un plan de larga respiratie, cu doua fronturi de actiune, interior si exterior. A doua etapa va lua forma unui utopic muzeu in aer liber (amenajat in parcul aferent Casei Poporului), gandit ca un „happening" permanent, cu sculpturi, spectacole, pavilioane de comert al artei, cafenele... Dar asta undeva in viitorul luminos, fiind deocamdata doar in stadiul de ambitios proiect, caruia, daca e sa fim sinceri, ii cam lipseste mediatizarea si chiar un dram de... propaganda.