Ziduri care ne deschid, Deschideri care ne inhiba

Retrospectiva

Iunie 2020. Nu-i ciudat cum timpul se masoara in cazuri la mia de locuitori, iar oamenii in chipuri intalnite pe furis? Nu ne zarim unii pe ceilalti ca mai inainte. In contextul limitarii contactelor sociale, a spatiilor publice golite de fiinta si sens, fereastra uitata deschisa a vecinului devine unica punte catre celalalt - pe care poti s-o treci doar cu privirea. Se pune, astfel, intrebarea: cat din atmosfera locuintei ajunge sa fie pentru noi si cat impotriva noastra?

Lockdown. Zilele trec, noi continuam sa inecam nevoia de frumos descoperind si redescoperind spatii ale locuintei proprii, una din putinele forme de arhitectura pe care o mai putem accesa in deplinatatea simturilor noastre. Ce ne facem, insa, daca avem de a face cu o frumusete subiectiva a spatiilor, daca ceea ce le face placute noua sunt elemente ce tin strict de experientele afective anterioare legate de diferitele incaperi ale locuintei (amintiri si trairi ale vietii afective), iar nu principii arhitecturale, atmosfera si sens? Apare plictisul, incepi sa te pierzi intre colturi incheiate prost si glafuri imperfecte, trasate la cumpana existentei sociale (care nu-si mai simte meritele sau originile in sintagma „in chip poetic locuieste omul”). Fara putinta accesarii mediului exterior, incepi sa aduni intr-atat de multe ganduri ca ti le spargi in ecoul celor 4 pereti pe care numai izolarea te-a invatat cum sa-i numeri corect: dinspre podea inspre colturile cele mai de sus ale fiintei - cand esti abia intors de afara si pamantul pare sa aiba din nou cer deasupra sa; dinspre tavan inspre colturile cele mai de jos ale nefiintei – cand ti s-a urat de la atat „acasa” (impropriu spus, caci un „acasa” lipsit de semnificatii, in care esti tu insuti lipsit de o stare de bine, ramane, pur si simplu, adapost).

Metaforic: releveu

Poetic si complet nerealist – peretii stau la numarat. Si placile de faianta din bucatarie – aia nefericit mobilata in care e mereu mizerie - si pasii pe care-i faci din sufragerie pana-n dormitor prin acelasi coridor in care ai putea organiza proiectii de intunecat ce e. Ferestrele se numara si ele: de la cea care-ti dezvaluie un apus ascuns pe dupa blocuri, la cea mai fericita – in care cei cativa pomi din fata iti monitorizeaza dupa-amiezile mai mult sau mai putin productive. Exista usi, dar fiecare numara cate poate: unii o numara numai pe cea de la intrare, ceilalti pe toate, altii numai pe cea din dormitor, dar toti isi gasesc universul inauntrul sau inafara unei usi (cel putin una). Tavanul nu-l mai numara nimeni, caci e la fel de sufocant pentru toti, de oriunde, oricand. Cerul n-a fost niciodata numai alb, iar petele de grasime nu au delicatetea norilor si nici nu indeplinesc dorinte ca sa fie stele. Soarele, in schimb, se numara cu fiecare raza pe care si-o lasa in casa vreunui nefericit. La amiaza au fost doua in dormitor, mai spre seara le-am prins intrandu-mi in sufragerie. Nu le place canapeaua cu flori. La drept vorbind, nici nu se potriveste cu peretele cenusiu din spate, dar ce sa stie ele? Nu intra atat de des si nici nu stau prea mult, insa revin aproape de fiecare data, in aceleasi locuri si cu aceleasi atitudini. Fac bine fara sa faca, de fapt, prea multe; caci incaperile mele sunt frumoase numai atunci cand e soare ori numai atunci cand e prea intuneric sa le pot distinge. Niciodata la mijloc, insa mereu la fel.

Sine - spatiu - celalalt

Nici emotii nu sunt la mijloc. Apartin psihicului si se supun negarii sale. Insa atunci cand ele exista s-ar putea sa depinda de multe ori de peretele cenusiu din sufragerie pe care soarele nu vrea cu niciun chip sa se aseze ori de mini-sala de proiectii de pe coridor pe care o parcurgi simtind cum se lungeste la nesfarsit intr-un nimic in care ti-e teama sa nu te pierzi cand mergi sa te speli pe dinti inainte de culcare. Intunericul e un stimul, frigul ferestrei dinspre nord e si el stimul si, numarate, au ca suma instrainarea de sine.                                                  

Sigur, tu petreci, de obicei, mai mult timp la serviciu, niciodata acasa; preferi soarele de dincolo de ferestre si peretii doar daca sunt intru totul necesari – esti necesar, dar nu acestui „inauntru”.

Pandemic.

Sigur, petreci mai mult timp in casa, mai rar afara, doar cand e necesar, dar soarele tot nu-ti ajunge si sunt atat de multi pereti in casa asta! Aproape ca te asculta cand iti reprosezi ca nu ti-ai construit un perete al tau, care sa te reprezinte. Sa fim sinceri, ai mai vorbit vreodata atat de mult cu tine insuti? Cate introspectii numarai inainte de a trece la placi de faianta si geamuri? Inauntrul tau era atat de multa liniste cand te plimbai prin galagia de dinafara locuintei - acum e atata galagie cand incerci sa te regasesti in linistea casei tale! O data ai iesit la plimbare cand strazile erau pustii si n-aveai cui te deschide (ferestrele care dau spre strada sunt tablouri ale unui afara despre nimeni). Inauntru, in schimb, te deschizi atat de mult! – Doar tie.                                                                                                                             

A fi introvertit (a te inchide in sine) nu e intotdeauna o alegere, „a te inchide-n casa” e o necesitate (impusa in context pandemic), iar a reduce intregul univers al extrovertitului la tavanul – cer al locuintei e o provocare pe care psihicul e obligat s-o accepte si arhitectura nevoita sa-l sprijine.

Lectii din trecut

„Casa pe care un om si-o construieste reprezinta portretul sau psihologic...” – marturisea Horia Creanga intr-una din scrierile sale, subliniind astfel atat importanta mediului construit asupra psihicului, cat si luarea in considerare a caracterului uman in momentul intuirii caracterului spatiului ce se cere construit. Folosim termenul de „intuire” tocmai pentru a sublinia faptul ca omul a introdus in constructiile sale simtul din inceputuri, cand nici arhitectura, nici psihologia nu erau teoretizate in vreun fel. Constructiile religioase ori simplele locuinte ale unor vechi civilizatii, care se dovedesc a fi cu mult mai confortabile decat livingul prost luminat al zilelor noastre, demonstreaza primordialitatea simtului. E o lectie a trecutului indepartat care, in ciuda amenajarilor mai mult sau mai putin sarace, al spatiului necesar si conditiei de adapost, a construit pornind de la premise superioare – emotia si starea de bine. Omul are si azi nevoie sa simta, desi construieste uneori mecanic, punand emotia drept ultima premisa, ajungand astfel la concluzii lipsite de semnificatii (probabil rezultatul realitatii indiferente care-l acapareaza). Totusi, de ce ar avea nevoie de spatii frumoase ca sa manifeste un frumos interior?

„Mintea noastra este ca o casa. Are subsol subconstient, parter, constientul imediat, etaje, mansarda – planuri ale gandurilor.”^[1]

Acest aspect isi are originea, fara doar si poate, intr-o arhitectura a psihicului, dincolo de psihicul din arhitectura. Codruta Iana afirma intr-una dintre lucrarile sale ca „Mintea noastra este ca o casa. Are subsol subconstient, parter, constientul imediat, etaje, mansarda – planuri ale gandurilor.” Am putea explora in profunzime aceasta locuinta a sinelui - o casa plina de semnificatii, de locuri unice delimitate de un numar finit de pereti care se intrepatrund spre crearea de spatii infinite. Procesele psihice sunt peretii expozitionali pe care nu poti sa-i atingi decat cu gandul ori sa-ti agati intr-un cui de lemn experiente si sa meditezi asupra lor in lungi (mai mult sau mai putin) reflectii. Modul in care arata sinergia de atmosfere si spatii ale mintii noastre depinde de diversi factori cu caracter subiectiv, insa peretii sunt mereu aceiasi.                                                                                                                                    

Printr-un scurt moment de introspectie, as vrea sa ne intoarcem acasa, in acest acasa al sinelui fiecaruia dintre noi si sa ne ghemuim constiinta in fata peretilor de la intrare. Modul in care ne raportam la numarul infinit de astfel de casute (oamenii din jurul nostru), dar mai ales la mediul de implant al lor si al nostru, depinde de starea acestor pereti – procese psihice senzoriale. Putem vorbi, astfel, despre niste pereti care, in ciuda ideii de zid, ne deschid spre inafara, aici avand loc primele contacte dintre sine si mediu (implicit dintre sine si arhitectura). Peretele de langa usa e cel al senzatiilor, proces psihic senzorial care are la baza stimuli ai lumii inconjuratoare pe care-i materializeaza in experiente de agatat in vestibul. Acest perete al senzatiilor e finisat pe exterior cu analizatori (cele cinci simturi) care, in lipsa unor izolatii (din fericire) permite stimulilor sa-si faca loc in casa.                                                                        

Desi suntem obisnuiti cu primordialitatea senzatiilor vizuale, este important sa avem o experienta senzoriala completa, mai ales atunci cand sinele intalneste arhitectura. Auzim ecoul propriilor pasi, simtim mirosul lemnului ars din capela lui Zumthor (Bruder Klaus Field Chapel), ii atingem textura plimbandu-ne varfurile degetelor pe pereti, vedem lumina si le lasam pe toate sa intre in casa mintii noastre ca senzatii. Se agata de peretele perceptiilor (vestibul) si isi pierd independenta ca sa se regaseasca intr-o imagine unitara a obiectului compusa din experiente senzoriale diferite, spatiul fiind cel perceput in integralitatea sa. Imaginea Capelei pe peretele din vestibul ramane intermitenta desi parasim spatiul (in mod implicit experienta senzoriala se incheie) si se proiecteaza pe peretele Reprezentarilor precum un cadru de film vechi, pe care-l poti viziona cu ochii inchisi in avion, intr-o zi ploioasa ori de fiecare data cand iti amintesti c-ai fost acolo. Daca-l vizionezi din punctul potrivit, s-ar putea sa-ti amintesti emotii, dincolo de spatiul simtit, caci a avut loc contemplarea^[2], intelegerea si interpretarea fiecarui stimul in parte. Astfel, peretii de la intrarea in casa sinelui nostru conlucreaza cu ceilalti spre agatarea de tablouri si trairi ale vietii afective.

Experiente de agatat in vestibul: introspectie

Final de introspectie.

Healing architecture

Cunoscand dedesubturi ale arhitecturii sinelui, intelegem ca peretii intre care acesta locuieste nu fac altceva decat sa ne deschida spre noi experiente senzoriale. Stim ca fiecare experienta are modul sau de a se agata inauntru: uneori cuiul de care se prind tablourile in interiorul nostru se simte ca o imbratisare, alteori doare (apare fenomenul de trauma) si toate acestea depind de greutatea imaginii la care suntem expusi. Avem nevoie de spatii, insa deschiderile la care ne supunem au uneori o greutate pe care psihicul o cristalizeaza in sentimente care, prin repetare, duc la atmosfere interioare neplacute - patologii de natura psihologica. (Sigur, acest aspect este de natura subiectiva, caci fiecare are modul sau de a percepe spatiile, iar gradul de sensibilitate distinct joaca un rol important.^[3]) Tocmai de aceea, e important sa ne inconjuram cu spatii care sa tina cont de complexitatea psihologica a omului, spatii care sa ne inspire si sa ne mentina aceasta dorinta de a fi parte, dincolo de trairile vietii afective, a vietii exterioare sinelui, iar nu sa ne inhibe la cel mai mic contact cu acestea.

Voi reveni la ideea de lectie a trecutului tocmai pentru a sublinia unele aspecte ce tin de „arhitectura pentru o stare de bine”^[4] pe care oamenii vremurilor trecute le-au inclus in constructiile lor, precum deschiderea spatiilor spre natura sau orientarea dupa punctele cardinale. Fie ca vorbim despre spatiul patriarhal al locuintelor taranesti ori de constructiile religioase, ambele te deschid spre experiente senzoriale aparte: fie spre cadrul natural, fie spre universul spiritualitatii. Ambele dau nastere la reflectii utilizandu-se de o patrundere favorabila a luminii. Omul se orienteaza inconstient spre lumina si tot el, omul, are nevoie sa o includa in spatiile ce-l cuprind. Constructiile religioase crestine isi orienteaza altarele spre Est si au grija sa creeze spatii favorabile procesului de meditatie. In cadrul locuintei, orientarea cardinala este esentiala pentru patrunderea favorabila a aceleiasi lumini care ne afecteaza intr-atat. Acelasi om este al naturii si, in ciuda industrializarii si a spatiilor mecanizate, copacul din fereastra va avea acelasi efect pozitiv asupra psihicului, dandu-i sentimentul de apartenenta. Desigur, natura intra in locuinta nu doar prin ferestre ori gradini interioare deschise spre verde, ci si prin materialitate in ce tine nu numai de construirea propriu-zisa al propriului acasa, ci si de piese de amenajare.

Cate din incaperile tale iti seamana?

Dincolo de sisteme constructive, ferestre si proportii, e important ca spatiile in care ne petrecem timpul sa tina cont de propriile atmosfere interioare, preferinte si habitudini, astfel incat sa nu ne simtim straini in propria locuinta. In perioade in care suntem conectati cu exteriorul doar prin ferestre si retele de nivel global (internet), iar universul de perceptie se limiteaza la 4 pereti, ar fi interesant sa putem fi noi al cincilea perete, sa ne simtim parte a spatiului si sa percepem zidul ca pe mijloc de regasire a sinelui in momente de autoobservare, de deschidere atat spre interiorul material cat si spre cel imaterial.

Eu/al cincilea perete

Acum te intreb: Cate din incaperile tale iti seamana? Cate te fac sa le simti de parca ar fi intru totul ale tale si cate iti cristalizeaza emotia in sentimentul de instrainare? In cate din ele iti doresti sa stai si cate te imping afara? Cine esti tu in centrul casei tale? Este casa ta locul potrivit in care sa-ti petreci luni de pandemie - fara a dezvolta o patologie de natura psihologica intre timp? Raspunsul ar putea fi rezultatul unor repetate introspectii care se nasc incontrolabil si in mod continuu sub semnul celor patru pereti ai tai incarcati cu emotii din cele mai diverse – care, mai devreme sau mai tarziu, ar putea sa devina sentimente pe care le imparti cu peretele de la intrare.

De(-)impartit cu peretele de la intrare

Noi, la Misiunea Casa, sustinem eforturile noilor generatii si punem intotdeauna accent pe creativitate, dorinta de invatare si mai ales pe dorinta de a impartasi cu altii din cunostintele acumulate in timp. Prin urmare, este important sa mentionam ca acest articol este realizat in colaborare cu studenta Mihaela Apucaloaiei, de la Facultatea de Arhitectura "G.M. Cantacuzino" Iasi, anul 2, membra a Asociatiei Studentilor Arhitecti Iasi A.S.A.I, sub indrumarea Arinei Badarau, coordonatoarea departamentului de redactie al asociatiei. Si sa ii multumim pentru munca depusa, atat in realizarea acestui articol, atragand publicul prin cuvinte alese cu grija, cat si in cadrul asociatiei, fiind mereu un om de baza si un sprijin pentru colegii sai.

PS: Ramai aproape de noi! Vor urma si alte articole realizate in colaborare cu membrii Asociatiei Studentilor Arhitecti Iasi A.S.A.I.

Spatiul care ne seamana - spatiul caruia ne asemanam
Biroul - interpretare a romanului Bietul Ioanide (George Calinescu) realizata in cadrul simpozionului Psihologii, Locuiri, Arhitecturi in proza romaneasca de ieri si de azi - Editia 1, decembrie 2020

Bibliografie:

https://www.borocommunication.ro/marian-moiceanu-rector-uauim-aveti-grija-de-a-casele-dumneavoastra/?fbclid=IwAR1nsWPBlmk3aQpcAlnTtTWNThcsZEEWTP-oDI2TX7OBhmYNwOy5lL9igrw

CODRUTZA IANA, Psyhéarchitecture: Psychologycal influence of architecture, Éditions Universitaires Européennes, 2017

CODRUTZA IANA, Arhitectura vindecatoare, UAUIM, 2015